Arrival – Nu suntem singuri în univers…

Omul e un mic cosmos de nebunii… (Goethe)

V-aţi gândit vreodată că nu suntem singuri în acest univers? De câte ori nu aţi privit cerul în speranţa că o să găsiţi  ceva interesant? Mie mi-se întâmplă deseori să rămân cu privirea proptită într-un punct fix pe cerul înstelat. Privesc misterioasa lună şi încerc să creez o legătură. Poate mi-o vorbi într-o zi! Poate că acolo undeva există viaţă şi cineva ne priveşte cât de imprevizibili suntem. Seamănă un pic science fiction, dar dacă scenariul unui film SF ar deveni realitate? Dacă într-o zi, în timp ce îţi bei cafeaua pe terasa casei tale într-o ambianţă boemă…apare în curtea ta o navă extraterestră şi tu eşti unicul om de pe întreaga planetă care are abilitatea şi responsabilitatea în acelaşi timp, de a afla ce vor şi care este scopul vizitei lor pe pământ.

Sunt o persoană tipicară, ambiţioasă şi perfecţionistă. Probabil zodia Fecioară în care m-am născut şi-a pus atât de bine amprenta pe personalitatea mea, încât am tendinţa să despic firul în patru în căutarea unor răspunsuri. Avalanşa din capul meu a pornit din nou după ce am vizionat un trailer a unui film SF ce conţine suspans, mister, dramă. Reţeta perfectă pentru un film de succes! Data de lansare a filmului „Primul Contact” a fost 11 noiembrie 2016.

IntercomFilm este direct răspunzător pentru distribuţia filmului în cinematografele româneşti şi în acelaşi timp, singurul vinovat pentru exerciţiul de imaginaţie la care am fost supusă. Amy Adams, una din protagonistele filmului, a fost solicitată de autorităţi pentru descifrarea limbajului extraterestru. Eu nu sunt nici expertă în lingvistică şi nici nu am studii superioare. Cum aş proceda dacă aş fi fost pusă în situaţia bizară de a descifra limba misterioasă a vizitatorilor?

Imaginaţi-vă următoriul scenariu: eu în capot cu floricele, bigudată toată. Cu o cafea în mâna dreaptă, iar în stânga ţin un papuc de casă(din cauza şocului). Piciorul drept e fix pe tastatura laptopului încercând să termin un articol ce are deadline chiar în câteva ore. Muzica lui Jóhann Jóhannsson pe fundal. Suspans! Şoc şi groază! Apar omuleţii şi încep să vorbească cu mine. Era ceva de genul ” ni no ni no pogodino”. Singurul lucru lare îmi vine în cap e să le spun: ” Vă e foame, mămică? Sunteţi cam traşi la faţă!”.

Uneori îmi doresc ca extratereştrii să mă răpească şi să mă încoroneze ca lider al lor. (G. Noory)

Râdem noi, dar treaba e seriosă. Cum nici eu şi nici ei nu putem stabili o cale de comunicare de la prima vedere, recunosc că va fi destul de greu să găsesc calea cea mai uşoară pentru a ajunge la „inima” lor. Ce vor? De ce au venit şi de ce lumea îi priveşte ca o ameninţare? Dacă vizita lor este un mod simplu de a arăta tuturor că exista viaţă şi dincolo de imaginaţia noastră.

Poate aş încerca să le desenez ceva. Îmi imaginez că inteligenţa lor depăşeşte limitele legale şi poate le-aş arăta filmuleţe în care le arăt cum s-a creat pământul. Cum a apărut viaţa, omul, emoţiile. Aş încerca să-i fac să simtă ceva, să le arăt că empatia umană încă există şi oricare le-ar fi gândurile, merităm o şansă. Oricît de mică ar fi ea! De cântat, nu pot să le cânt. Cu siguranţă m-ar încuia ăştia undeva în galaxie, ca pedeapsă capitală pentru ruşinea adusă muzicii.

Să-i conving că suntem amuzanţi? Să le ofer sarmale şi cozonac? Poate le place mâncarea tradiţională! Să dansez? Hai că aici mă pricep cât de cât. Sau poate o să mă uit în ochii ăia mari ai lor, ore în şir în speranţa că vor vedea în sufletul meu şi vom stabili o legătură telepatică. Să dau din gene, să fiu senzuală? Nu cred că ar merge! Sincer chiar nu stiu cum m-aş descurca într-o astfel de situaţie. Multă lume îmi spune că dau ce este mai bun din mine atunci când intru în panică. Atunci când sunt strânsă cu uşa, când am piciorul cuiva pe gât, când sunt cu nervii la pământ. Cică îmi prieşte stresul! Probabil, ştiind că siguranţa întregii planete depinde de mine, voi ştii exact ce voi avea de făcut.  Un singur lucru vreau să-i conving…

Iubirea este arhitectul universului. (Hesiod)

Acest articol a fost scris pentru proba nr 17 din cadrul competiţiei SuperBlog 2016!