Astăzi sunt pusă în situaţia să-mi imaginez cum ar fi viaţa fără internet. În ziua de azi, internetul este indispensabil, destul de comod şi foarte util şi necesar la şcoală, job-uri, pentru socializare şi mai ales un mod de a scăpa de stres jucând diferite jocuri online. Adolescenţa mea nu a avut parte de gadget-urile care există actualmente pe piaţa din România şi nici nu exista posibilitatea să-mi aleg componente sofisticate dintr-un magazin online, pentru a-mi „tuna” calculatorul. Socializarea şi distracţia tinerilor din acea perioadă erau destul de simple. Dacă-ţi pica cu tronc un băiat sau o fată, făceai tot posibilul să fii în preajma lui, te făceai că ai treabă pe strada unde locuia, te împrieteneai cu gaşca din care făcea parte etc etc. Acum? Reţelele de socializare au devenit un fel de „matrimonial stuff” unde fiecare postează „my love forever” „my baby” urmate de unşpe mii de emoticoane şi neapărat un citat celebru care să conţină dragostea pură şi neprihănită a celui amorezat. Înainte de sărbători, stăteai ore întregi să scrii o scrisoare bunicilor, mătuşilor şi altor neamuri până la a şaptea spiţă. Acum urările de bine se fac cu ajutorul internetului, gen : Bla-Bla, vă urez bla-bla bla-bla la anul şi la mulţi ani… urmate de smiles, smiles, kisses, kisses and wink.
Distracţia copiilor exista în jocurile copilăriei : Ţomapant, Elasticul, Raţe şi Vânători, Şotron, Telefonul fără Fir, Comoara lui Piticot, Spânzurătoarea ş.a.m.d. Acum? Distracţia tinerilor este în faţa calculatorului, jucând online, neapărat pe Team-Speacker : World of Tanks, DarkOrbit, Counter Strike…pfff luptătorii patriei de mici. Rar mai vezi copii pe stradă să se distreze exact ca pe timpuri. Într-un fel cred că este şi vina noastră, nu? Tehnologia a evoluat atât de mult, încât trecutul este istorie şi nu avem puterea să oprim minţile luminate din evoluţie. Mă gândeam să fac o mică listă în care să scriu ce chestii făceam de-alungul timpului, ceva de genul „retrospectiva scurtă a anilor cu şi fără internet”.
1985-1998
Ani de glorie adolescentină, primul iubit, primul bileţel cu „vrei să fii prietena mea?”, petreceri cu muzică „în blană” răsunând din casetele cu bandă, primii paşi într-o discotecă improvizată. Dacă erai dornic de distracţie, veneai cu milojeala la uşa unuia care era „pedepsit pe viaţă” de mumă-sa şi începeai cu poezia „Sărut-mânaaa, tanti Marioara. Îl lăsaţi pe X-ulescu afară? Vă rugăăăăăăm! „. Ea, băţoasă, fermă pe poziţie te gonea de la uşa ei cu mătura, făcăleţul cu care mesteca mămăliga şi urla cât o ţinea plămânii pe casa scării că suntem golani, că-i învăţăm odrasla „neprihănită” la prostii etc etc. De distracţie şi să ne răzbunăm, îi sunam la sonerie şi fugeam cât ne ţineau picioarele…asta vreo oră-două, până când „sechestratul la domiciliu” era lăsat afară, dar…” La ora 21 fix, eşti în casă. Jar mănânci, ai auzit?”. Mai exista varianta ca „sechestratul” să stea la casă şi mumă-sa nu era atentă, sărea pe geam şi dus era. Mai conta ciomăgeala de după? Neeaah! Faptul că era cu prietenii şi se putea juca ore-n şir, erau ca cireaşa de pe tort. No internet, no computer stuff!
1998-2010
O altă iubire pasională, scântei, căsătorie, primul job cu un contract legal, oameni noi, doi copii în peisaj. Primul computer…de fapt o „râşniţă de cafea” care mi-a mâncat ficaţii în 2001. Dacă îmi amintesc bine era un Pentium 2 care mergea cu viteza melcului. Îl deschideai frumos din buton şi până se încărca toate „chestiile sofisticate” îţi făceai manichiura, săpai 500 de metri pătraţi de grădină, pregăteai cina sau dacă nu aveai nimic de făcut din sarcinile enumerate, plecai în vizită prin vecini să-i întrebi de sănătate. Îmi amintesc că eram obsedată de Solitaire şi de un joc de strategie numit Pharaon Demo. Jocul era prea puternic pentru râşniţa din dotare şi deseori era formatat pentru că hard-disk-ul era plin de bad-uri(aici chiar nu înţeleg de ce a durat atâta timp să inventeze cineva nişte oferte HDD)…aşa spunea maiestrul în reparaţii de râşniţe calculatoare, adică bărbatul meu. Partea haioasă era când pruncul cel mic(avea 3 anişori atunci) a descoperit calculatorul şi i-se pusese pata pe „Delete”. Chiar dacă nu ştia să citească, cuvântul ăla îi zgâria retina inocentă şi click pe el, gata windows-ul…vreun an de zile a formatat tat-su calculatorul ăla până a zburat în fundul curţii. Nu am avut internet până în 2005, timp în care „distacţia” şi socializarea erau: statul în faţa porţii cu 5 pungi de seminţe, plimbatul copiilor în parc sau prin împrejurimile cartierului, băutul cafelelor prin vecini, cusut goblenuri, croşetat mileuri în faţa televizorului sau împletit totoşi pentru vremuri friguroase.
2010-2014
Deja sunt în „epoca” unui calculator mega-updatat, graţie internetului unde, tastând graţios pe nenea google am găsit „oferte procesoare” şi cu un singur click am uitat cum se împleteşte un ilic, de cusut nici vorbă, să scriu scrisori…aaaa până ajung la poştă, până ajunge la destinatar. Avem internet, mii de site-uri, bloguri, yahoo messenger, facebook. Click, user name, parolă, logare, search contacts…cu ocazia sărbătorilor de iarnă…bla-bla, bla-bla familia X-ulescu vă urează bla-bla, bla-bla. Smiles, smiles, kisses, kisses, big hearts. Enter! Printr-o minune revoluţionară mica ta „scrisorică” a ajuns la destinatar fără prea mult efort. Cărţile de bucate sunt istorie, găseşti mii de reţete pe internet. Ţi-e lene să compui un referat pentru şcoală? O licenţă? Trăiască internetul! Pentru unii „veterani” internetul este considerat un mod trist şi superficial de a-ţi trimite urările către prieteni, rude, duşmani ş.a.m.d.
Pentru alţii este o necesitate, obsesie, un stil de viaţă, job-ul care aduce pâinea pe masă. Am luat contact cu misterioasele căi ale internetului pe la începutul anilor 2010-2011 când mi-am conceput propriul blog. Habar nu aveam în ce mă bag şi ce se va întâmpla pe viitor. Graţie internetului am cunoscut o mulţime de oameni frumoşi la suflet şi deosebit de inteligenţi, aşa cum sunteţi voi. Am participat la evenimente la care nu visam niciodată, am socializat cu cititorii mei de câte ori am avut ocazia, şi tot cu ajutorul internetului m-am făcut „cunoscută” atât cât să mă simt celebră-n sinea mea şi mulţumită că cineva citeşte „aberaţiile” pe care le scriu şi le apreciază. Cum arată o zi fără internet acum în 2014? Chiar acum o lună de zile, iţele universului s-au hotărât să-mi de-a peste cap planurile şi m-a lăsat timp de 18 ore fără curent electric, fără internet, fără absolut nici gadget cu bateria full care să-mi omoare timpul. Ce-am făcut? Am trecut prin chinurile „morţii” şi prin fazele unei semi-depresii : negare, mânie maniaco-obsesivă, depresie totală, în final acceptarea „dezastrului”. Printre suspine, fiind o zi din timpul săptămânii şi nu aveam cu cine să-mi omor timpul (copii la şcoală, bărbatul şi prietenele la servici etc etc) m-am apucat să citesc o carte începută cu un an în urmă. Avantaj şi un punct în plus pentru cultură, nu?
Internetul are avantaje şi dezavantaje în egală măsură, tu eşti singurul în putere să decizi dacă internetul îţi conduce viaţa sau tu deţii frâiele şi ştii să spui „Stop” atunci când este necesar. Sunt curioasă cum era viaţa voastră înainte de apariţia internetului şi mi-ar place să citesc comentariile voastre privind acest subiect.
Acest articol participă la proba nr#15 din cadrul competiţiei SuperBlog 2014!
